Genocidul verde

Albania s-a alăturat, anul trecut, ţărilor care interzic prin lege tăierile de lemn pentru export, provenit din pădurile naţionale. Ţara îşi foloseşte “aurul verde” în interes propriu, pentru consumul normal, controlat de stat şi care să nu arunce această ţară care se confruntă, ca multe altele, cu destule probleme (nu mai mari decât cele pe care le avem noi, oricum) într-o prăpastie din care să nu mai poată ieşi. Summiturile organizate în sprijinul salvării fondului forestier European reprezintă un lucru cu care noi nu avem nicio treabă.

De ţări precum Norvegia, Austria, Germania, nu mai are sens să pomenim; fiecare îşi îngrijeşte, ca pe lumina ochilor, fiecare copăcel şi fir de iarbă. Dacă privim graniţa cu Ucraina, mergând cu degetul pe hartă peste judeţele Maramureş şi Suceava, la ei e totul verde şi împădurit, la noi… pământ pustiit. Am auzit în campaniile electorale, atât cea de la locale cât şi cea de la recentele parlamentare, tot felul de aberaţii şi gogoşi penibile. Din partea fiecărei formaţiuni politice, din partea fiecărui candidat. “Vom, face, vom ridica, vom păstra. Vom dezvolta şi vom face ţara să prospere”.

Chiar dacă niciunul dintre noi nu a crezut eternele bazaconii penibile şi expirate, puse la gramofonul stricat al oricăror alegeri întâmplate la noi, despre păduri nici măcar n-a mai… minţit nimeni. Nu şi-a asumat nimeni nici măcar un plan, o vorbă, un posibil proiect de lege. Prin urmare, cei care deţin concernul austriac care ne-a executat, ani la rând, pădurile, continuă prăpădul, fără grija că ar putea exista măcar un foşnet de schimbare adus de nou – veniţii la guvernare (aşa cum nici cei plecaţi n-au mişcat un deget) care să stopeze măcelul pădurilor româneşti. Desigur, nu acest concern este principalul vinovat, atâta timp cât statul român şi alţi furnizori de lemn din România, hrănesc acest monstru din Austria care ne transformă pădurile în rumeguş.

Ţară care, atunci când aude de tăieri de păduri, ia foc: „Cum să se taie copacii din păduri, acestea reprezintă ţara noastră, asta defineşte acest popor. Este o crimă, cred că faceţi o confuzie, la noi nu există aşa ceva. Sigur, şi noi consumăm lemn dar tăierile se fac foarte strict, totul este atent controlat, noi nu ne tăiem pădurile şi în niciun caz nu le dăm altora, este o avuţie naţională”, povestea o austriacă, veselă şi roşie în obraji, unui reporter roman, în timp ce urca cu schiurile în spinare în una din minunatele staţiuni montane din Austria. Toţi cei intervievaţi râdeau ironic şi nu înţelegeau cum un reporter poate să le adreseze astfel de întrebări tâmpite, era ca şi cum i-ar fi întrebat dacă îşi hrănesc zilnic, copiii. Prin urmare, dacă de ţări dezvoltate nu are sens să mai pomenim, ţări în care şi cel mai pricăjit pom este ocrotit şi îngrijit, ultima lecţie, cea a Albaniei, ne lasă la fel de reci. Nimeni nu spune nimic, în afara organizaţiilor, a iniţiativelor de pe facebook şi a petiţiilor pe care le semnăm cu toţii, de pomană.

Drujba merge înainte şi cântă marşul funebru pe limba ei, iar autorităţile, toate, de la directori, primari, prefecţi, prim-ministru până la preşedinte, dau din cap şi nu spun nimic. Românii aşteaptă, în al doisprezecelea ceas, o lege care să salveze ceea ce se mai poate salva. O lege care să le dea peste bot politicienilor corupţi, mahărilor români şi străini, celor care au făcut averi pe care nu vor apuca vreodată să le cheltuiască, din aceste nenorociri, prin furtul de viaţă, de aer, de verde, din frumoasele noastre păduri. Banii corporației Holzindustrie Schweighofer, cel mai mare procesator de lemn din România, au hrănit politicieni, funcționari și afaceriști – în majoritate certaţi rău de tot cu legea. Firmele lor ucid pădurea și vând buștenii direct grupului patronat ce cea mai bogată familie din Austria, cea pe care, este cert, nimic pe această lume nu o mai poate sătura. Pădurile noastre se taie în proporţie de 90 la sută, pentru ei. În timp ce ei şi cetăţenii acestei ţări, râd de noi cu gura până la urechi.

“Proştilor! Fraierilor! De ce să ne tăiem noi pădurea, atâta timp cât o putem masacra pe a voastră? Tâmpiţilor: ciocul mic şi joc de drujbă, s-a înţeles? Auf wiedersehen! La revedere!” Da, asta spun toţi, în termeni mai mult sau mai puţin expliciţi, despre noi! Majoritatea lucrează exclusiv pentru Schweighofer, iar sumele pe care aceştia le încasează sunt amețitoare, dezvăluind miza financiară a dezastrului din pădurile românești. Cel mai important furnizor este chiar statul român, prin Regia Națională a Pădurilor Romsilva, deci, dacă de la măria-sa, statul, peştele se impute, atunci ce pretenţii şI ce aşteptări să mai avem? Cu un preşedinte care nu face nimic, dar absolut nimic notabil, indiferent despre ce vorbim, cu un Executiv nou care arată aşa cum arată şi care se bâlbâie încă înainte de start, cu un Guvern de  tristă amintire (cu excepţia unui Prim – ministru, singurul care a mişcat ceva pentru această ţară, atât cât a putut), premisele unor vremuri mai bune sunt inexistente.

La trecutu-ţi mare, mare viitor, spunea poetul nostru nepereche. Dar la ce trecut avem, în ultimii 27 de ani, viitorul arată şi mai rău, şi nu doar în acest segment care reprezintă aerul pe care îl respirăm, ci în aproape toate domeniile. Ce facem cu pădurile româneşti, domnule preşedinte Klaus Iohannis? Domnule preşedinte de partid şi de stat, Dragnea? Harta ţării e roşie, dar aş numi-o însângerată mai degrabă. Ce facem cu pădurile, cu aurul verde, cu aerul nostru şi al celor care vin după noi, domnule prim- ministru, domnilor miniştri? Învăţăm ceva de la Albania, ţară de care doar proştii râd pe facebook, numind-o mai săracă, inclusiv cu duhul, decât a noastră?

Ei bine, uite că până şi Albania demonstrează ceea ce este deja evident, faptul că este cu mult înaintea noastră. Salvarea pădurilor este doar una din marile măsuri despre care ai noştri nu suflă o vorbă. Restul dezastrelor merg înainte şi nimic nu se va schimba vreodată, asta ca să nu speraţi că dacă au plecat ăia, vai steaua lor, cu şuturi în fund, ăştia care au venit sunt mai buni. Una li-i cununa, toţi o apă şi-un pământ…, ca un noroi pornit la vale, peste noi. Pentru că pădurile care mai ţineau apa şi pământul în loc sunt acum în Austria, sub fundurile bogătanilor şi ale celor care râd de noi prin interviuri spunând, cu mândrie, că la ei pădurile se protejează, se iubesc, se mângâie.